Dând noi sensuri ideii de ‘realitate TV’, poliția ucraineană mascată dă buzna în întâlnirea guvernului, în fața camerelor de filmat, să aresteze doi înalți oficiali acuzați de corupție. Primul ministru Arseny Yatsenyuk a postat pe twitter imagini din eveniment, scriind: „iată ce se întâmplă cu cei care încalcă legea și insultă statul ucrainean”.

experim

 

Ce este genetica pentru trupul omenesc este geopolitica pentru societate: o teorie care explica totul fara a fi capabila sa schimbe nimic.

Insasi ideea de schimbare poate fi pusa, dupa voia finantatorului, sub semnul intrebarii, ca o institutionalizare academica a incapabilitatii.

Seninatatea cu care este promovat azi razboiul in Romania aduce cu calmul medicului care te pregateste pentru operatie. Daca pentru tine este o sursa teribila de stress, pentru medic este rutina.

Aflat in spital, trupul inceteaza sa iti mai apartina pentru ca exista cineva abilitat sa ia ‘cele mai bune’ decizii pentru tine. Dar si pentru cei din jur, cand te afli in postura nefericita de a fi subiectul unui experiment.

Intre procedurile prin care functioneaza comunitatile de experti, accederea la acel stadiu este esentiala. Niciun oncolog nu poate ajunge in respectivul post daca nu a petrecut ani de zile printre cancerosi.

Cum ramane cu razboiul? E nevoie sa cultivam razboaie pentru a ne tine pregatiti expertii si soldatii?

Ne intereseaza mai mult stiinta oncologiei decat sanatatea? Vrei sa devii experiment?

Distrugerea planetei Pământ: fracturarea prezintă riscuri grave de radiații despre care nu se prea pomenește

Ecologiștii subliniază diferite consecințe periculoase ale folosirii tehnologiei ‘fracking’, dar nici una nu poate fi comparată cu problema ridicată de expunerea la radiații și a contaminării radioactive a zonelor de dezvoltare.

Planurile guvernului britanic, care intenționează să utilizeze tehnologia fracking în zone populate ale țării, au scos recent sute de oameni în stradă. Protestatarii au subliniat periculosul exemplu al SUA, liderul mondial în fracking, unde fracturarea hidraulică (care consumă cantități mari de apă) a lăsat zone din Arkansas, Colorado, New Mexico, Oklahoma, Texas, Utah și Wyoming să se confrunte cu o gravă criză de apă.

Fracking-ul implică substanțe chimice toxice coborâte în găuri forate la kilometri adâncime în pământ pentru a izola gazul și petrolul de șisturile bituminoase. Chimicalele toxice ajung apoi în lacuri și râuri sau contaminează solul. De asemenea, fracturarea produce o cantitate disproporționată de deșeuri, inclusiv apă radioactivă, care mai apoi este undeva aruncată.

Cheia fracking-ului

Uraniul este elementul cheie pentru fracking, sau fracturarea hidraulică, pe numele său propriu. În versiunea din lumea reală a lui Phineas Fogg din „Ocolul lumii în optzeci de zile” care și-a ars pilonii navei și mobilierul pentru a produce abur, guvernele încurajează acum comercianții de petrol și gaze să-și facă loc, prin explozii, adânc în pământ pentru a stoarce ultimul strop de petrol și gaze din biata creatură. Dar va veni o răzbunare teribilă. Blocată în straturile în care este pompată sub presiune apa procesată, pentru a fractura și a creea astfel buretele imens la a cărui suprafață se ridică încărcătura de gaz și petrol, se află o sumă monstruoasă de uraniu natural și fiica sa letală Radiu-226. De asemenea, se mai găsesc mari cantități de gaz radioactiv Radon-222 emițător de particole alfa, precum și propriile fiice Bismut 214, Plumb-210 și Poloniu-210 emițător de particole alfa. Vă amintiți de Poloniu-210? Acesta a fost materialul care, în câteva milionimi de gram, a otrăvit fostul agent rus Alexander Litvinenko.

În adâncul pământului există o radioactivitate apreciabilă care este suficient de sigură cât timp cât nu este adusă la suprafață. Termenul tehnic este NORM (materiale radioactive apărute natural). Aduse la suprafață devin TENORM, îmbunătățite tehnologic, și constituie o gravă problemă de sănătate din jurul sondelor de petrol și ale producției de gaze. Se găsesc în apa de producție, în petrol, în gaze, în jurul unităților de producție, în apele subterane, în conducte și rezervoare – și în bucătăria ta.

A sample of enriched uranium (AFP Photo)

Depozitele facile de petrol și gaze sunt rezervoare subterane din care petrolul și gazele se obțin prin forarea în rezervor și apoi pomparea de apă înăuntru, care dezlocuiește petrolul ce urcă prin conductă. Acestea sunt acum sau pe terminate, sau deținute de persoane care le controlează fluxul și prețul. Dar mai sunt și multe alte depozite, în care resursa este răspândită în întreaga stâncă, precum apa într-un burete. ‘Fracking’ reprezintă orice metodă folosită pentru a rupe stânca solidă, șisturile sau gresia pentru a oferi canale care să permită petrolului sau gazelor pomparea la suprafață. Fracking-ul nu este o idee nouă, dar există unele tehnologii noi care sunt utilizate acum, pentru a face mai ușoară obținerea economică din astfel de surse, din roci până acum inabordabile. Din motivele pe care vi le prezint aici, această dezvoltare are unele aspecte îngrijorătoare.

Petrolul sau gazul nu sunt, în mod normal, disponibile, deoarece sunt prinse și intercalate în rocă solidă. Pentru a fi scoase afară, trebuie găurit orizontal de-a lungul șistului, materialului solid organic argilos, (sau orice rocă purtătoare de petrol ar fi acolo), și apoi fragmentat în bucăți mici, prin diverse moduri, astfel încât gazul sau petrolul să poată fi împins de apă înapoi până la conducta de suprafață. Metodele de spargere a rocii și de separare a canalelor rezultate pot varia; toate acestea adunate împreună, iată în ce constă ‘fracking’-ul.

Straturile de șist se află între 300 și 2.500 de metri adâncime. Datorită greutății stâncii de deasupra, presiunea asupra rocilor îmbibate cu gaz la asemenea adâncimi este enormă. Burghiul trebuie să plimbe un tub („arma”) de-a lungul stratului cât de lung posibil și apoi acesta trebuie să fie perforat pe toată lungimea sa cu găuri care să permită gazului sau petrolului să intre în tub și să ajungă la suprafață.

Dificultate istorică. Dar, iată, tehnologia sare în ajutor sub forma explozivilor special concepuți numiți „shaped charges” (încărcătură modelată). Acestea sunt dispozitive explozive din metal dens în formă de con, care transmit energia explozivă într-un jet extrem de puternic și focalizat de atomi de metal care acționează ca un burghiu și topesc roca sau șisturile pe lungimea jetului. Ele creează un set de canale distribuite radial de-a lungul și în jurul lungimii tubului de foraj, în forma unei perii de curățat sticle. Apoi este injectată apă conținînd o gamă întreagă de acizi și aditivi chimici sub presiune imensă, mai apoi urmând bile mici de nisip sau pietriș, denumite „agent de susținere”, precum stâlpii de susținere dintr-o mină, spre a ține deschise canalele formate după explozie. Presiunea extremă împinge în sus greutatea straturilor superioare de rocă și eliberează tensiunea din straturile unde este prins gazul. S-a observat că efectul tuturor acestora asupra stabilității geofizice a pământului, în adâncime, duce, la nivel regional, la șocuri în pământ și la mici cutremure, observate de către cei care trăiesc în apropiere. Dar adevărata cauză a acestora poate fi mult mai sinistră.

Implicații nucleare

Metalul folosit la încărcătura modelată a „armei” este cuprul. El creează o presiune de 300.000 de atmosfere care împinge roca prin deformare plastică. Dar, în 1984, un brevet din SUA (US 4441428), depus de un anumit Thomas Wilson, intitulat „Încărcătură direcționată de formă conică din uraniu sărăcit” începe așa: „Această invenție se referă la un nou dispozitiv de explozie special adaptat pentru forajul puțurilor de petrol și gaze. „Wilson consemnează că uraniul sărăcit este de 5 ori mai eficient decât cuprul la lungimea găurii efectuate, creând o presiune de 600.000 atmosfere. Din cauza mai marii reactivități chimice, uraniul creează de fapt compuși chimici noi cu materialul din stâncă (și din petrol și gaze).
Demonstrators lock themselves together during a protest outside a drill site run by Cuadrilla Resources, near Balcombe in southern England

Uraniul sărăcit taie stânca precum untul, la fel ca și versiunile militare ale acestei tehnologii, care credem că se utilizează la rachetele destinate buncărelor din beton armat. Exploziile de încărcare de diferite forme vor scutura cu siguranță solul. Șocurile și cutremurele nu sunt chiar așa de greu de explicat. Unde ajung acizii și componentele chimice din apa de procesare? La suprafață? În acviferele locale? În râurile locale? Sigur că da! Dar ce se întâmplă cu nanoparticulele de uraniu sărăcit din încărcătura modelată? Poate că amestecul de apă procesată și substanțe chimice îl deversează la suprafață. Poate că în petrol sau în gaz. În bucătăria dumneavoastră? Nimeni nu se uită acolo, dar cineva, cu siguranță ar trebui, din moment ce știm, în urma războaielor din Irak, care sunt rezultatele lor asupra sănătății umane.

În cazul în care crezi că acest articol dorește să provoace frică din nimic, fără legătură cu frackingul sau cu informațiile științifice, iată un alt brevet depus, mai recent, în 2011 (US Patent 20110000669) de Halliburton (gândește-te la: petrol, gaze, armament, rachete, Dick Cheney) intitulat „Asamblarea armei de perforare și metodă pentru controlul presiunii din gaura de sondă în timpul perforării”. Brevetul se referă în mod specific la uraniul sărăcit.

Deci, nu numai că există o mulțime de material natural radioactiv scos la suprafață în curentul de gaz sau petrol, dar și în apa de producție există posibilitatea, de asemenea, ca o mare cantitate de radioactivitate ne-naturală să provină de la încărcătura modelată cu uraniu sărăcit. Și în afară de faptul că uraniul sărăcit este cel mai eficient dintre aceste metale, să nu uităm atracția pentru industria nucleară din SUA de a găsi noi moduri de a scăpa de stocurile sale vaste de uraniu sărăcit, sau chiar uraniu natural, sau chiar deșeuri nucleare. Adică, cine se uită la radioactivitatea din apa de proces? Oricum, aceasta va fi radioactivă de la fiicele Radium și Radon. Ar trebui să faci niște analize foarte sofisticate pentru a vedea dacă aceasta conține orice radionuclizi urâți provocați de om, în special nanoparticule de uraniu saracit. Cine va face asta?

Contaminarea din fracking

Problema radioactivității naturale a gazelor de șist a fost ridicată de către prietenul meu, Marvin Resnikoff, care a fost un expert în cazurile NORM. El a examinat situația fracturării în ceea ce privește exploatarea de gaze de șist din Marcellus, statul New York. El a subliniat că există două aspecte critice. Una, este concentrația de Radiu-226 din stâncă. Apoi, există este durata de timp în care gazul ajunge în bucătărie.

Radonul are un timp de înjumătățire de aproximativ patru zile, și dacă gazul are o perioadă scurtă de timp de la locul de producție la consumator, atunci nivelul radioactiv din bucătărie poate fi semnificativ. El a calculat că ar exista între 1.000 și 30.000 de cazuri de cancer pulmonar în plus în statul New York de la o astfel de expunere. Și că nimeni din agențiile de protecție a mediului nu a dat vreo atenție acestui aspect.

Equipment used for the extraction of natural gas is viewed at a hydraulic fracturing site. (AFP Photo / Spencer Platt) New York State Mulls Limited Fracking In Southern Tier

Acest lucru este cu siguranță pricină de îngrijorare, dar există și alte probleme. Apa de procesare (și substanțele chimice) contaminează cu siguranță zona din jurul mașinilor si utilajelor. Într-un caz recent în care am fost implicat, într-un tribunal din Louisiana, a existat o instalație de distribuție a gazelor care a fost extrem de radioactivă, iar terenul din jurul ei a fost, de asemenea, radioactiv. Am studiat, de asemenea, zonele de producție de petrol într-un proces din Kentucky. Apa de procesare dizolvă Radium 226 și acesta precipită ca niște solzi în conducte și rezervoare și este lăsat la sol lângă foraj și unitățile de distribuție. Conductele de transfer sunt radioactive. Unul dintre cei mai gravi radionuclizi lăsați în urmă este fiica Radon Plumb-210, care are un timp de înjumătățire destul de lung (22 ani) și se acumulează în aceste situații ca un praf fin. Ea devine în curentul de gaz ca nanoparticule și cred că rămâne în curentul de gaz. Se descompune la Bismut-210, care se descompune imediat la emițătorul alfa Poloniu-210, cu un timp de înjumătățire de 138 zile.

Frackingul va crește cantitatea de radon din gazul extras. De ce? Datorită suprafeței mari a zonei de stâncă zdrobită. În cazul gazul sau petrolului obișnuit este o peșteră mare. Radon vine din peretele peșterii, care are o suprafață egală cu cea a peretelui peșterii. Dar, în cazul straturilor fracturate, suprafața din care Radonul se poate infiltra este enorm îmbunătățită. Deci, un transfer mai rapid de radon poate apărea.

Ardem propria navă

În concluzie, fracturarea aduce grave probleme de sănătate prin expunerea la radiații și contaminarea locală, aspecte care, așa cum Marvin Resnikoff subliniază în articolele sale, nu au fost abordate în mod corespunzător (sau deloc) prin declarațiile de impact asupra mediului, publicate de operatori sau de către Agenția pentru Protecția Mediului din SUA. Puțurile și zonele de distribuție vor deveni contaminate radioactiv. Forările izolate de-a lungul coastei de sud a Angliei, Texas-ificarea Sussexului fiind încurajată de prim-ministrul David Cameron, nu vor fi ca morile de vânt. Contaminarea de la apa de procesare va intra în apele subterane și în apele potabile. Și să nu uităm uraniul sărăcit.

Actress Daryl Hannah stands with activists during a rally in Lafayette Square near the White House August 22, 2013 in Washington, DC. (AFP Photo / Brendan Smialowski)

Nu vreau să fie totul negativ: petrolul și gazele sunt resurse valoroase, tehnicile de creștere a disponibilității lor trebuie să fie aplaudate, chiar dacă examinate cu mai multă precauție decât până acum. Într-un final, facem un pas înapoi de la toate acestea și ne întrebăm: la ce folosesc ele, de fapt? Răspunsul scurt, desigur, este că sunt pentru bani și energie mai ieftină, securitate, independență față de furnizori îndepărtați. Dar știm, de fapt, pentru ce e cu adevărat. Este combustibilul necesar pentru continuarea sistemului economic, condus de forțele pieței, gândit pe termen scurt, extravaganță globală continuă a proceselor de fabricație, de muncă, de cumpărare și vânzare care au devenit acum întreaga viață. Desigur, acest lucru nu mai poate dura de vreme ce (fracking sau nu) combustibilul fosil (și alți combustibili) va seca în cele din urmă, și/sau biosfera limitată se va stinge în urma toxicității produselor acestei activități, care în prezent se întâmplă la o rată înfricoșătoare. Însă, prin fracking, se mai trage de timp.

Pe când Phineas Fogg își termina călătoria din „Ocolul lumii în 80 de zile”, era obligat să ardă mobila cabinei, catargele și alte piese esențiale ale navei care-l transportă înapoi spre scena finală, în care își câștigă pariul. Însă, în demontarea și arderea planetei noastre, nu există nici un pariu, doar câteva persoane lacome și puternice. Ne ardem propria noastră navă – care este tot ce avem.

chrisbusby2Articol de Christopher Busby, expert în repercursiunile asupra sănătății ale radiației ionizate și Secretar științific al Comunității Europene în riscurile de radiații

http://farafracturare.ro

http://nuclearjustice.org/

http://www.bsrrw.org/

tarix

Guvernul SUA a mințit în mod repetat publicul în scopul de a face război în străinătate și de a controla alte națiuni și resursele lor.

de John Pilger
Traducerea articolului din 26 februarie 2015

Recenta aniversare a 70 de ani de la eliberarea Auschwitz-ului a fost un memento a marii infracțiuni a fascismului, a cărui iconografie nazistă este încorporată în conștiința noastră. Păstrată în istorie ca imagini pâlpâinde ale cămășilor negre mărșăluind, criminalitatea fascismului este teribilă și clară. Cu toate acestea, aceleași societăți liberale ale căror elite războinice ne îndeamnă să nu uităm, ascund în prezent pericolul accelerat al fascismului modern, pentru că este fascismul lor.

„A iniția un război de agresiune…”, au spus judecătorii tribunalului de la Nuremberg în 1946, „este nu numai o crimă internațională, ci este crima internațională supremă, diferind de celelalte crime de război prin faptul că le conține pe toate, acumulate. ”

Dacă naziștii nu ar fi invadat Europa, Auschwitz și Holocaustul nu s-ar fi întâmplat. Dacă Statele Unite și sateliții săi nu ar fi inițiat războiul lor de agresiune în Irak, în 2003, aproape un milion de oameni ar mai fi în viață astăzi; și statul islamic, sau ISIS, nu ne-ar ului cu sălbăticiile sale. Ei sunt descendenții fascismului modern, înțărcați cu bombe, băi de sînge și minciunile teatrului suprarealist cunoscut sub numele de ‘buletin de știri’.

La fel ca fascismul din anii ’30 și ’40, minciunile mari sunt livrate cu precizia unui metronom prin repetitiva omniprezență a mass-media și a cenzurii sale virulente prin omisiune. Să luăm, spre exemplu, catastrofa din Libia.

În 2011, NATO a lansat 9700 ‘lovituri’ împotriva Libiei, dintre care mai mult de o treime au fost ținte civile. S-au folosit focoase de uraniu; orașele Misurata și Sirte au primit covor-de-bombe. Crucea Roșie a identificat gropi comune, iar UNICEF a raportat că „cei mai mulți [copii uciși] au fost sub varsta de zece ani”.

Sodomizarea publică a președintelui libian Muammar Gaddafi cu o baionetă „rebelă” a fost întâmpinată de secretarul american de stat Hillary Clinton cu cuvintele: „Am venit, am văzut, a murit.” Crima lui, precum și distrugerea țării sale, a fost justificată cu o minciună familiar de mare; el a planificat „genocid” împotriva propriului popor. „Știam… că dacă am mai fi așteptat încă o zi”, a declarat președintele Obama, „Benghazi, un oraș de mărimea lui Charlotte, ar fi putut suferi un masacru care ar fi reverberat în întreaga regiune și ar fi pătat conștiința lumii.”

Aceasta a fost invenția milițiilor islamiste înfrânte de forțele guvernamentale libiene. Ei au declarat pentru Reuters că ar fi „o adevărată baie de sânge, un masacru cum am văzut în Rwanda”. Raportată pe 14 martie 2011, minciuna a generat prima scânteie a infernului NATO, descrisă de David Cameron ca o „intervenție umanitară”.

Înarmați și instruiți în secret de către SAS din Marea Britanie, mulți dintre „rebeli” au devenit ISIS, în a cărei ofertă video, cea mai recentă prezintă decapitarea a 21 de lucrători creștini coptici capturați în Sirte, orașul distrus în numele lor de către bombardiere NATO.

Pentru Obama, Cameron și Hollande, adevărata crimă a lui Gaddafi a fost independența economică a Libiei și intenția sa declarată de a opri vânzarea celei mai mari rezerve de petrol din Africa în dolari SUA. Petrodolarul este pilonul puterii imperiale americane. Gaddafi a planificat cu îndrăzneală crearea unei monede africane comune susținută în aur, o bancă pan-africană și promovarea uniunii economice între țările sărace și cu resurse apreciate. Indiferent dacă acest lucru s-ar întâmpla sau nu, noțiunea acestor măsuri a fost intolerabilă pentru SUA, pregătită să „intre” în Africa și să mituiască guverne africane cu „parteneriate” militare.

După atacul NATO sub acoperirea unei rezoluții a Consiliului de Securitate, scrie Garikai Chengu, Obama a „confiscat 30 miliarde dolari de la Banca Centrală a Libiei, alocați de Gaddafi pentru instituirea Băncii Centrale Africane și a dinarului african”.

„Războiul umanitar” împotriva Libiei a fost dus pe un model aproape de inimile occidentale liberale, în special de mass-media. În 1999, Bill Clinton și Tony Blair au trimis NATO să bombardeze Serbia, pentru că, au mințit ei, sârbii comiteau „genocid” împotriva etnicilor albanezi din provincia secesionistă Kosovo. David Scheffer, ambasadorul general SUA pentru crime de război [sic], a susținut că „225,000 de etnici albanezi cu vârste cuprinse între 14 și 59 de ani” ar fi fost uciși. Atât Clinton cât și Blair au evocat Holocaustul și „spiritul celui de-al doilea război mondial”. Aliați ai eroicului Occident au fost Armata de Eliberare din Kosovo (KLA), ale cărei antecedente penale au fost anulate. Secretarul de Externe britanic, Robin Cook, le-a spus acestora că-l pot suna în orice moment pe telefonul său mobil.

Cu bombardamentele NATO deasupra și cu o mare parte din infrastructura Serbiei în ruine, alături de școli, spitale, mânăstiri fiind și postul de televiziune național, echipele medico-legale internaționale au pogorât în Kosovo pentru a exhuma dovada „holocaustului”. FBI-ul nu a reușit să găsească o singură groapă comună și a plecat acasă. Echipa medico-legală spaniolă a făcut același lucru, liderul ei denunțând furios „o piruetă semantică a mașinii de propagandă de război”. Un an mai târziu, un tribunal a Organizației Națiunilor Unite privind Iugoslavia a anunțat numărul final al morților în Kosovo: 2788. Aceasta a inclus combatanții de ambele părți precum și sârbi și rromi uciși de KLA. Nu a fost niciun genocid. „Holocaustul” a fost o minciună. Atacul NATO a fost fraudulos.

În spatele minciunii s-a aflat un scop serios. Iugoslavia a fost o federație independentă unică, multi-etnică, ce a funcționat ca un pod politic și economic în timpul războiului rece. Cele mai multe dintre unitățile sale semnificative de producție au fost în proprietate publică. Acest lucru nu a fost acceptabil pentru extinderea Comunității Europene, în special nou unita Germanie, care a început o mișcare înspre est pentru a-și captura „piața naturală” a provinciilor fostei Iugoslavii din Croația și Slovenia. În momentul în care europenii s-au întâlnit la Maastricht în 1991 pentru a planifica dezastruoasa zona euro, un acord secret a fost stabilit; Germania recunoaște Croația. Iugoslavia a fost condamnată.

La Washington, SUA a văzut că fragila economie iugoslavă a refuzat împrumuturile acordate de Banca Mondială. NATO, pe atunci o relicvă aproape desființată a războiului rece, a fost reinventată ca putere imperială. La o conferință de „pace” pentru Kosovo, în 1999, în Rambouillet, în Franța, sârbii au fost supuși unor tactici duplicitare. Acordul Rambouillet a inclus o anexă B secretă, introdusă în ultima zi de către delegația SUA. Aceasta a cerut ocupația militară a întregii Iugoslavii – o țară cu amintiri amare ale ocupației naziste – și punerea în aplicare a unei „economii de piață” și privatizarea tuturor activelor de stat. Nici un stat suveran n-ar fi putut semna. Pedeapsa a urmat rapid; bombele NATO au căzut pe o țară fără apărare. A fost precursorul catastrofelor din Afganistan și Irak, Siria și Libia, și Ucraina.

Din 1945, mai mult de o treime din membrii Națiunilor Unite – 69 de țări – au suferit unele sau toate dintre următoarele în mâinile fascismului modernei Americi. Acestea au fost invadate, guvernele lor răsturnate, mișcările lor populare suprimate, alegerile lor subminate, populația bombardată, economiile dezbrăcate de orice protecție, societățile lor supuse unui asediu odios cunoscut sub numele de „sancțiuni”. Istoricul britanic Mark Curtis estimează numărul morților în milioane. În fiecare caz, o mare minciună a fost desfășurată.

„În aceasta seară, pentru prima dată după 11 septembrie, misiunea noastră de luptă în Afganistan este finalizată.” Acestea au fost cuvintele de deschidere ale discursului lui Obama privind starea Uniunii (State of the Union Address) din 2015. De fapt, aproximativ 10.000 de soldați și 20.000 de antreprenori militari (mercenari) rămân în Afganistan în misiune nedeterminată. „Cel mai lung război din istoria americană se apropie de o concluzie responsabilă”, a spus Obama. De fapt, mai mulți civili au fost uciși în Afganistan în 2014 decât în ​​oricare alt an de înregistrat de către ONU. Majoritatea victimelor au fost ucise – civili și militari – în timpul mandatului lui Obama.

Tragedia afgană rivalizează infracțiunea epică din Indochina. În cartea sa lăudată si mult citată „Marea tablă de șah: primatul american și imperativele sale geostrategice”, Zbigniew Brzezinski, nașul politicii americane din Afganistan până în prezent, scrie că dacă America vrea să controleze Eurasia și să domine lumea, nu o poate face prin democrație populară, pentru că „exercitarea puterii nu este un scop care comandă pasiunile populare… Democrația nu favorizează mobilizarea imperială.” El are dreptate. Wikileaks și Edward Snowden au arătat că statul de supraveghere și polițienesc este uzurparea democrației. În 1976, Brzezinski, consilier pe probleme de securitate al atunci președintelui Carter, a demonstrat punctul său de vedere prin lovitura de moarte pe care a dat-o primei și singurei democrații din Afganistan. Cine cunoaște această istorie vitală?

În anii 1960, o revoluție populară a măturat Afganistanul, cea mai săracă țară de pe Pământ, care a reușit în cele din urmă răsturnarea vestigiilor regimului aristocratic în 1978. Partidul Popular Democrat din Afganistan (PDPA) a format un guvern și a declarat un program de reformă care a inclus eliminarea feudalismului, libertatea tuturor religiilor, drepturi egale pentru femei și justiție socială pentru minoritățile etnice. Mai mult de 13.000 de prizonieri politici au fost eliberați și dosarele poliției au fost arse în mod public.

Noul guvern a introdus asistență medicală gratuită pentru cei mai săraci; munca forțată a fost desființată, a fost lansat un program de alfabetizare a maselor. Pentru femei, salariile au fost o raritate până atunci. Până la sfârșitul anilor ’80, jumătate dintre studenți au fost femei, iar femeile au constituit aproape jumătate din medicii Afganistanului, o treime din funcționarii publici și majoritatea cadrelor didactice. „Fiecare fată”, a reamintit chirurgul Saira Noorani, „a putut merge la liceu și universitate. Am mers unde ne-am dorit și am purtat hainele care ne-au plăcut. Am mers la cafenele și la cinema pentru a vedea cel mai recent film indian în ziua de vineri și de a asculta cea mai recentă muzică. Totul a început să meargă greșit atunci când au început să câștige mujaheddinii. Ei au ucis cadre didactice și au ars școli. Am fost îngroziți. A fost amuzant și trist să vedem că aceștia erau oamenii susținuți de către Vest.”

Guvernul PDPA a fost susținut de către Uniunea Sovietică, chiar dacă, așa cum a recunoscut mai târziu fostul secretar de stat Cyrus Vance, „nu a existat nici o dovadă a vreunei complicități sovietice [în revoluție]”. Alarmat de încrederea tot mai mare în mișcările de eliberare din întreaga lume, Brzezinski a decis că în cazul în care Afganistanul ar fi reușit prin PDPA, independența și progresul său ar oferi „amenințarea un exemplu promițător”.

La 03 iulie 1979, Casa Albă a autorizat în secret 500 milioane dolari în arme și logistică pentru a sprijini grupuri tribale „fundamentaliste”, cunoscute sub numele de mujaheddini. Scopul a fost răsturnarea primului guvern laic și reformist ak Afganistanului. În luna august 1979, ambasada SUA din Kabul a raportat că „interesele mari ale Statelor Unite… ar fi servite de căderea [guvernului PDPA], în ciuda obstacolelor pe care acest lucru le-ar însemna pentru viitoarele reforme sociale și economice în Afganistan.” Italicele sunt ale mele.

Mujaheddinii au fost strămoșii al-Qaeda și ai statului islamic. Ei l-au inclus pe Gulbuddin Hekmatyar, care a primit zeci de milioane de dolari în numerar de la CIA. Specialitatea lui Hekmatyar a fost traficul de opiu și acidul aruncat pe chipurile de femei care au refuzat să poarte vălul. Invitat la Londra, el a fost lăudat de prim-ministrul Thatcher ca un „luptător pentru libertate”.

Astfel de fanatici ar fi rămas în lumea lor tribală dacă Brzezinski nu ar fi lansat o mișcare internațională pentru a promova fundamentalismul islamic în Asia Centrală și astfel a submina eliberarea politică seculară și „destabilizarea” Uniunii Sovietice, creând, astfel cum a scris în autobiografia sa, „câțiva musulmani agitați”. Marele lui plan a coincis cu ambițiile dictatorului pakistanez, generalul Zia ul-Haq, de a domina regiunea. În 1986, CIA și agenția de informații din Pakistan, ISI, au început să recruteze oameni din întreaga lume ca să se alăture jihadului afgan. Multi-milionarul saudit Osama bin Laden a fost unul dintre ei. Agenții care se vor alătura în cele din urmă talibanilor și al-Qaeda au fost recrutați la un colegiu islamic din Brooklyn, New York, și antrenați paramilitar într-o tabără CIA din Virginia. Acest lucru a fost numit „Operațiunea Cyclone”. Succesul său a fost sărbătorit în 1996, când ultimul presedinte PDPA din Afganistan, Mohammed Najibullah – care a pledat pentru ajutor înaintea Adunării Generale a ONU – a fost spânzurat de un felinar de către talibani.

Reculul operației Cyclone și al „câtorva musulmani stârniți” a fost 11 septembrie 2001. Operațiunea Cyclone a devenit „războiul împotriva terorii”, în care bărbați nenumărați, femei și copii din întreaga lume musulmană, din Afganistan în Irak, Yemen, Somalia și Siria, și-au pierdut viața. Mesajul lor a fost și rămâne: „Ești sau cu noi, sau împotriva noastră”

Firul comun în fascism, trecut si prezent, este crima în masă. Invazia americană din Vietnam a avut „zone libere de conflict”, „liste de victime” și „daune colaterale”. În provincia Quang Ngai de unde am raportat eu, mai multe mii de civili („viet-nezi”) au fost uciși de către SUA; dar numai un singur masacru, la My Lai, este amintit. În Laos și Cambodgia, cel mai mare bombardament aerian din istorie a produs o epocă de teroare marcată astăzi de spectacolul craterelor de bombe care au aderat, și care, din aer, aduc a monstruoase coliere. Atentatul a dat Cambodgiei propriul ISIS, condus de Pol Pot.

Astăzi, la nivel mondial se desfășoară cea mai mare campanie de teroare, care execută familii întregi, oaspeți de la nunți, îndoliați de la înmormântări. Acestea sunt victimele lui Obama. Potrivit New York Times, Obama își face propria lui selecție de pe „lista de ucideri” a CIA (‘Kill list’), prezentată lui în fiecare marți în Camera Situațiilor de la Casa Albă. El decide apoi, fără o fărâmă de justificare legală, cine va trăi și cine va muri. Arma lui de execuție sunt rachetele Hellfire transportate de către aeronave fără pilot cunoscute ca ‘drone’; acestea își carbonizează victimele și ornamentează zona cu rămășițele lor. Fiecare „lovitură” este înregistrată pe un ecran consolă aflat la mii de kilometri depărtare, precum o urmă de țânțar.

„Pentru ostași”, a scris istoricul Norman Pollock, „se realizează militarizarea aparent inofensivă a culturii întregi. Și pentru liderul bombastic, avem reformatorul ratat, blazat la locul de muncă, planificând executări de asasinate, zâmbind tot timpul.”

Comun fascismului vechi și nou este cultul superiorității. „Eu cred în excepționalismul american cu fiecare fibră a ființei mele”, a declarat Obama, evocând declarațiile de fetișism național din anii ’30. Așa cum istoricul Alfred W. McCoy a subliniat, a fost devotatul lui Hitler, Carl Schmitt, cel care a spus: „Suveranul este cel care decide excepția.” Aceasta sumarizează americanismul, ideologia dominantă a lumii. Faptul că rămâne nerecunoscută ca o ideologie de ruinare este realizarea unei spălări a creierului la fel de nerecunoscute. Insidios, nedeclarate, prezentate în mod înțelept ca marș al iluminării, ascunzișurile ei insinuează cultura occidentală. Personal, am crescut pe o dietă cinematografică de glorie americană, aproape toate din ea fiind denaturare. Nu am avut nici o idee că era Armata Roșie cea care a distrus cea mai mare parte a mașinii de război naziste, la un cost de 13 milioane de soldați. În schimb, pierderile din SUA, inclusiv în Pacific, au fost de 400.000. Hollywoodul inversează acest lucru.

Diferența acum este că publicul de cinema este invitat să-și frângă mâinile la „tragedia” psihopaților americani care au misiunea de a ucide oameni în locuri îndepărtate – la fel cum președintele însuși îi ucide. Personificarea violenței de la Hollywood, actorul și regizorul Clint Eastwood, a fost nominalizat la Oscar în acest an pentru filmul său, „American Sniper” (Lunetistul american), care este despre un criminal cu licență și nebun de legat. The New York Times l-a descris ca un „film patriotic, pro-familie care a spart toate previziunile caselor de bilete în zilele de deschidere”.

Nu există filme eroice despre îmbrățișarea fascismului de către America. În timpul celui de-al doilea război mondial, America (și Marea Britanie), au plecat la război împotriva grecilor care au luptat eroic împotriva nazismului și care încercau să reziste ascensiunii fascismului grec. În 1967, CIA a ajutat aducerea la putere a unei junte militare fasciste în Atena – așa cum a făcut-o în Brazilia și în cele mai multe țări din America Latină. Germani și est-europeni care au colaborat cu agresiune nazistă și crime împotriva umanității și-au găsit refugiu în SUA; mulți au fost răsfățați și talentele lor recompensate. Wernher von Braun a fost „părinte” atât al bombei teroriste naziste V-2 cât și al programului spațial american.

În anii ’90, ca foste republici sovietice, Europa de Est și Balcanii au devenit avanposturi militare ale NATO iar moștenitorilor unei mișcări naziste din Ucraina li s-a oferit o șansă. Responsabil pentru moartea a mii de evrei, polonezi și ruși în timpul invaziei naziste în Uniunea Sovietică, fascismul ucrainean a fost reabilitat, și al ei „nou val”, salutat de aplicator ca „naționaliști”.

Acest fapt a atins apogeul în 2014, când administrația Obama a cheltuit cinci miliarde de dolari pentru o lovitură de stat împotriva guvernului ales. Trupele de șoc au fost neo-naziști, cunoscuți sub numele ‘Sectorul dreapta’ și ‘Svoboda’. Liderii lor includ pe Oleg Tiagnibok, care a cerut o epurare a „mafiei Moscova-evreiască” și „alte gunoaie”, inclusiv homosexualii, feministele și stânga politică.

Acești fasciști sunt acum integrați în guvernul lovitură-de-stat de la Kiev. Prim-vicepreședintele parlamentului ucrainean, Andriy Parubiy, un lider al partidului de guvernământ, este co-fondator al Svoboda. La 14 februarie, Parubiy a anunțat că zboară la Washington ca să convingă „Statele Unite ale Americii pentru a ne da armament modern, de mare precizie”. Dacă reușește, acest fapt va fi privit ca un act de război de către Rusia.

Nici un lider din vest n-a vorbit despre renașterea fascismului în inima Europei – cu excepția lui Vladimir Putin, al cărui popor a pierdut 22 de milioane în urma unei invazii naziste care a pătruns prin granița Ucrainei. La recenta conferință de securitate de la München, asistentul secretarului de stat pentru afaceri europene și eurasiatice al lui Obama, Victoria Nuland, a abuzat cu critica asupra liderilor europeni care se opun înarmării de către SUA a regimului Kiev. Ea s-a referit la Ministrul Apărării german ca „ministrul de defetism”. A fost Nuland cea care a pus la cale lovitura de stat de la Kiev. Soția lui Robert D. Kagan, un lider „neo-con” astral și co-fondator al proiectului de extremă dreaptă ‘pentru un nou secol american’, ea a fost consilier de politică externă a lui Dick Cheney.

Lovitura de stat a lui Nuland nu a mers conform planului. NATO a fost împiedicat să profite de baza navală cu ape calde istoric legitimă a Rusiei din Crimeea. Populația Crimeei – anexată ilegal Ucrainei de către Nikita Hrușciov în 1954 – în cea mai mare parte de etnie rusă, a votat în majoritate covârșitoare să se întoarcă în Rusia, așa cum au făcut în anii ’90. Referendumul a fost voluntar, popular și observat internațional. Nu a fost nici o invazie.

În același timp, regimul din Kiev a pornit asupra populației de etnie rusă din partea de est ferocitatea purificării etnice. Desfășurând miliții neo-naziste în manieră Waffen-SS, au bombardat și au asediat orașe și sate. Au folosit înfometarea în masă ca armă, tăieri de energie electrică, înghețarea conturilor bancare, stoparea securității sociale și a pensiilor. Mai mult de un milion de refugiați au fugit peste graniță în Rusia. În mass-media occidentale, ei au depopulat pentru a scăpa de „violența” cauzată de „invazia rusă”. Comandantul NATO, generalul Breedlove – al cărui nume și acțiuni ar fi fost inspirate de Dr. Strangelove a lui Stanley Kubrick – a anunțat că 40.000 de soldați ruși au fost „comasați la graniță”. În epoca probelor criminalistice de satelit, el n-a oferit nici una.

Acești oameni vorbitori de limbă rusă și bilinguali din Ucraina – o treime din populație – au cerut de multă vreme o federație care să reflecte diversitatea etnică a țării și care este autonomă și independentă de Moscova. Cei mai mulți nu sunt „separatiști”, ci sunt cetățeni care doresc să trăiască în siguranță în patria lor și se opun schimbării de putere de la Kiev. Revolta și stabilirea de „state” autonome sunt o reactie la atacurile din Kiev asupra lor. Puțin din acest lucru a fost explicat către publicul occidental.

La 2 mai 2014, în Odessa, 41 de etnici ruși au fost arși de vii în sediul sindical în timp ce poliția stătea deoparte. Liderul ‘Sectorului dreapta’ Dmytro Yarosh a salutat masacrul ca „o altă zi luminoasă din istoria noastră națională”. În mass-media americane și britanice, aceasta a fost raportată ca o „tragedie de nepătruns” care rezultă din „ciocniri” între „naționaliști” (neo-naziști) și „separatiști” (oameni care colectau semnături pentru un referendum despre Ucraina federală).

The New York Times a îngropat povestea, după ce a respins-o ca avertismente rusești de propagandă legate de politicile fasciste și antisemite ale noilor clienti ai Washingtonului. The Wall Street Journal a condamnat victimele – „Guvernul spune că focul mortal din Ucraina a fost probabil stârnit de către rebeli”. Obama a felicitat junta pentru a ei „reținere”.

Dacă Putin poate fi provocat să vină în ajutorul lor, rolul său prestabilit de „paria” al Occidentului va justifica minciuna că Rusia invadează Ucraina. La 29 ianuarie, șeful comandamentului militar din Ucraina, generalul Viktor Muzhemko, aproape că a respins din greșeală baza sancțiunilor SUA și UE împotriva Rusiei, când a declarat emfatic la o conferință de presă: „Armata ucraineană nu se luptă cu unitățile regulate ale armatei ruse”. Au fost „cetățeni”, care au fost membri ai unor „grupări armate ilegale”, dar nu a existat nicio invazie rusă. Aceasta nu a fost o știre nouă. Vadym Prystaiko, ministrul adjunct de externe din Kiev, a cerut „război pe scară largă” cu Rusia cea înarmată nuclear.

La 21 februarie, senatorul american James Inhofe, un republican din Oklahoma, a introdus un proiect de lege care ar autoriza armele americane pentru regimul de la Kiev. În prezentarea sa din Senat, Inhofe a folosit fotografii pretinse ale trupelor ruse trecând în Ucraina, care fuseseră de mult timp expuse ca falsuri. A fost o reminiscență a imaginilor false ale instalației sovietice din Nicaragua de pe vremea lui Ronald Reagan, și a probelor false ale lui Colin Powell prezentate la ONU despre armele de distrugere în masă din Irak.

Intensitatea campaniei de defăimare a Rusiei și reprezentarea președintelui acestuia ca un personaj negativ de pantomimă este fără precedent în activitatea mea de reporter. Robert Parry, unul dintre ziariștii de investigație cei mai distinși din America, care a dezvăluit scandalul Iran-Contra, a scris recent, „Nici un guvern european, de la Germania lui Adolf Hitler, n-a mai găsit potrivit să trimită trupe de asalt naziste să facă război împotriva unei populații la nivel domestic, dar regimul din Kiev le are și a făcut acest lucru cu bună știință. Cu toate acestea, în media/spectrul politic occidental a existat un efort studios pentru a acoperi această realitate, chiar până la punctul de a ignora fapte care au fost precis stabilite… Dacă vă întrebați cum lumea s-ar putea trezi în al treilea război mondial – cum s-a întâmplat în urmă cu un secol – tot ce trebuie să faceți este să vă uitați la nebunia din Ucraina, care s-a dovedit a fi impermeabilă la fapte sau rațiune”.

În 1946, procurorul Tribunalului de la Nuremberg a declarat despre presa germană: „Utilizarea de către conspiratorii naziști a războiului psihologic este bine cunoscută. Înainte de fiecare agresiune majoră, cu unele mici excepții bazate pe oportunitate, au inițiat o campanie de presă calculată pentru a-și slăbi victimele și a pregăti psihologic poporul german pentru atac… În sistemul de propagandă al statului lui Hitler, presa de zi cu zi și radioul au fost cele mai importante arme.” În The Guardian pe 2 februarie, Timothy Garton Ash a chemat, de fapt, la război mondial. „Putin trebuie să fie oprit”, a spus titlul articolului. „Și, uneori, doar arme pot opri armele.” El a admis că amenințarea războiului ar putea „hrăni paranoia rusească a încercuirii”; dar asta a fost bine. El a verificat echipamentul militar necesar și a informat cititorii săi că „America are cel mai bun armament”.

În 2003, Garton Ash, profesor la Oxford, a repetat propaganda care a dus la măcelul din Irak. Saddam Hussein, scria el, „are, documentate de [Colin] Powell, stocate cantități mari de arme biologice, chimice înfricoșătoare, și ascunde ce a mai rămas din ele. El încă încearcă să facă rost și din cele nucleare.” El l-a lăudat pe Blair ca fiind un „intervenționist liberal creștin Gladstone-ian”. În 2006, el a scris: „Acum ne confruntăm cu următorul mare test al Vestului după Irak: Iranul.”

Izbucnirile – sau cum preferă Garton Ash, „torturata ambivalență liberală” – nu sunt atipice celor din elita liberală transatlantică care au ajuns la un pact faustian. Criminalul de război Blair este liderul lor pierdut. The Guardian, în care a apărut piesa lui Garton Ash, a publicat pe o pagină întreagă reclama unui bombardier american Stealth. Pe o imagine amenințătoare a monstrului Lockheed Martin au fost cuvintele: „Marele F-35. Bun pentru Marea Britanie.” Acest „kit” american va costa contribuabilii britanici 1,3 miliarde de lire sterline, iar predecesorii săi de model F au tot măcelărit în întreaga lume. În ton cu publicitatea sa, un editorial Guardian a cerut o creștere a cheltuielilor militare.

Încă o dată, există un scop foarte serios. Conducătorii lumii vor Ucraina nu numai ca bază pentru rachete; ei doresc economia sa. Noul ministrul de finanțe din Kiev, Nataliwe Jaresko, este un fost înalt oficial al Departamentului de Stat al SUA responsabil de „investițiile” SUA de peste mări. Ea a primit în grabă cetățenie ucraineană. Vor Ucraina pentru gazele sale naturale abundente; Fiul vice-presedintelui Joe Biden este în conducerea celei mai mari companii de petrol, gaze naturale și de fracturare a Ucrainei. Producătorii de semințe modificate genetic, companii precum infama Monsanto, doresc solul bogat pentru agricultură al Ucrainei.

Mai presus de toate, ei doresc vecinul puternic al Ucrainei, Rusia. Ei doresc să balcanizeze sau să dezmembreze Rusia și să exploateze cea mai mare sursă de gaze naturale de pe pământ. Cum gheața arctică se topește, ei doresc controlul Oceanului Arctic și al bogățiilor sale energetice, precum și lunga frontieră terestră arctică a Rusiei. Omul lor în Moscova a fost Boris Elțîn, un bețivan care a înmânat economia țării sale Occidentului. Succesorul său, Putin, a restabilit Rusia ca o națiune suverană; aceasta este crima lui.

Responsabilitatea noastră este clară: de a identifica și expune minciunile nesăbuite ale propagatorilor războiului și a nu le cădea în mreje. De a re-trezi marile mișcări populare care au adus fragila noastră civilizație la statele imperiale moderne. Cel mai important, aceasta este de a preveni cucerirea noastră: mințile noastre, umanitatea noastră, respectul de sine. Dacă rămânem tăcuți, victoria asupra noastră este asigurată și va urma un nou holocaust.

politics11Exasperați să privească adevărul verde în față, românii se ostenesc nemțește să spoiască ‘imaginea țării’ cu bidinele scumpe de import.

În timpul vizitei din Germania, președintele Iohannis a fost întrebat de un jurnalist străin: ce poate face România să oprească migrația cetățenilor săi? Răspunsul iritat al domnului președinte a fost descris de către ziariștii români ca o replică reușită care i-a făcut mândri de reprezentantul lor, care astfel a arătat că știe să pună la punct un ziarist obraznic.

Iată răspunsul domnului președinte: “Din păcate, când e vorba de România, se vede mai întâi migraţia sărăciei, dar se discută foarte greu de migraţia forţei de muncă calificată şi foarte calificată care pleacă din România şi vine în Germania. Cunosc personal sute de astfel de persoane – ca să nu zic mii – care s-au integrat perfect şi muncesc în Germania cu folos. Aceste persoane sunt o pierdere pentru România”.

Trebuie observat că Iohannis nu a răspuns la întrebare nici măcar ocolit. Dânsul nu și-a propus vreo măsură de aducere înapoi a milioanelor de români care nu pot să muncească la ei acasă „cu folos” (afară de tableta dăruită unui copil, pentru a comunica cu părinții săi plecați la muncă prin Europa, în primele zile ale mandatului său), ba chiar dă de înțeles că migrația economică ar fi un prilej de mândrie prin calitatea ei. Jurnalistul german care se arată preocupat de criza economică, socială sau demografică din România este cu siguranță un ipocrit care nu știe să zică ‘mersi’ pentru minunații emigranți cu care are fericita ocazie să se pricopsească.

Mândria prostească a ziariștilor români care și-au admirat președintele punând la punct un coleg obraznic arată că politicianismul și incapacitatea de comunicare și relaționare sunt bunuri de seamă în viziunea lor, care merită salutate și nicidecum sancționate. Oamenii ăștia își fură singuri căciula în văzul lumii și fac public dovada confuziei între înjurătură și binecuvântare.

Euforicii ziariști, în frunte cu Neculai Constantin Munteanu, marele disponibilizat de la Europa Liberă, sunt mândri să-și afirme înapoierea, alături de ‘președintele’ lor.

O intervenție din conferința de presă poate fi catalogata „din culise”? Sunteți ziariști, sau tromboni cu culise?! Lăturalnicilor