00C29

 

John Pilger

traducerea interviului din 16 feb 2015

realizat de Michael Albert pentru TelesurTV

 

Albert: De ce ar vrea Statele Unite ale Americii să răstoarne guvernul Venezuelei?

Pilger: Există principii și dinamici simple care funcționează aici. Washingtonul dorește să scape de guvernul venezuelean deoarece este independent de modelele SUA pentru regiune și pentru că Venezuela are cele mai mari rezerve de petrol dovedite din lume și utilizează veniturile sale pentru a îmbunătăți calitatea vieții oamenilor obișnuiți. Venezuela rămâne o sursă de inspirație pentru reformă socială într-un continent devastat de politica istoric rapace a SUA. Un raport Oxfam a descris odată celebra revoluție Sandinistă din Nicaragua ca „amenințarea unui exemplu bun”. Aceasta a fost valabil în Venezuela de când Hugo Chavez a câștigat primul său tur electoral. „Amenințarea” Venezuelei este mai mare, desigur, pentru că nu este nici mică, nici slabă; este un stat bogat și influent și considerat ca atare de către China. Modificarea remarcabilă a averilor a milioane de oameni din America Latină se află în centrul ostilității SUA. SUA a fost dușmanul nedeclarat al progresului social din America Latină timp de două secole. Nu contează cine a fost în Casa Albă: Barack Obama sau Teddy Roosevelt; Statele Unite nu vor tolera țări cu guverne și culturi care pun nevoile propriului popor mai întâi și refuză să promoveze sau cedeze cererilor și presiunilor SUA. Social-democrația reformistă cu o bază capitalistă – cum ar fi Venezuela – nu este scuzată de conducătorii lumii. Ceea ce este de neiertat este independența politică a Venezuelei; numai deferența completă este acceptabilă. „Supraviețuirea” mișcării ‘Chavista Venezuela’ este o dovadă a sprijinului venezuelenilor obișnuiți pentru guvernul ales – care a fost clar pentru mine când am fost ultima dată acolo. Slăbiciunea Venezuelei este că „opoziția” politică – ceea ce aș numi „East Caracas Mob” – reprezintă interese puternice cărora li s-a permis să-și păstreze puterea economică critică. Numai în momentul în care puterea lor este diminuată se va scutura Venezuela de amenințarea constantă a subversiunii străine sprijinite, de multe ori, în mod criminal. Nici o societate nu ar trebui să aibă de a face cu asta an după an.

Albert: Ce metode a utilizat deja SUA și ce metode credeți că va utiliza în continuare pentru a respinge Revoluția Bolivară?

Pilger: Există cultura obișnuită de informatori și spioni; ei vin și se duc cu teatrul lor de mass-media cu revelații false, însă inamicul principal rămâne mass-media. Vă puteți aminti amiralul Venezuelei care a fost unul dintre complotiștii loviturii de stat împotriva lui Chavez din 2002 oferind în timpul mandatului său de scurtă durată la putere explicația: „arma noastră secretă a fost mass-media”. Mass-media din Venezuela, în special televiziunea, a fost participant activ la acea lovitură de stat, mințind că susținătorii guvernului au tras în mulțimea de protestatari de pe un pod. Imagini și titluri false au făcut înconjurul lumii. The New York Times a binecuvântat și el răsturnarea unui guvern democratic „anti-american”, așa cum face de obicei. Ceva similar s-a întâmplat în Caracas anul trecut, când bande de mafioti de dreapta au fost descrise ca „protestatari pașnici”, care au fost „reprimați”. Acesta a fost, fără îndoială, începutul unei „revoluții color” a Washingtonului, susținută deschis de către organisme precum National Endowment for Democracy – o clonă user-friendly a CIA. A fost la fel de misterioasă ca și lovitura de stat pe care Washingtonul a organizat-o cu succes în Ucraina anul trecut. Ca și în Kiev, în Venezuela „protestatari pașnici” au incendiat clădiri guvernamentale, au desfășurat lunetiști și au fost lăudați de politicienii și mass-media occidentale. Strategia este aproape sigur de a împinge guvernul Maduro la dreapta și de a aliena baza sa populară. Ilustrând guvernul ca dictatorial și incompetent a fost de mult timp profesiune de credință în rândul jurnaliștilor și posturilor de televiziune din Venezuela și din SUA, Marea Britanie și Europa. O „poveste” recentă din SUA a fost cea a unui „om de știință american arestat pentru că a încercat să ajute Venezuela să construiască bombe”. Aluzia a fost că Venezuela adăpostește „teroriști nucleari”. S-a dovedit că fizicianul nuclear cu pricina nu a avut niciun fel de legătură cu Venezuela.

Toate acestea amintesc de atacurile necontenite împotriva lui Chávez, care au prezentat, fiecare în parte, răutatea bizară rezervată disidenților „căii adevărate” a vestului. În 2006, Marea Britanie prin Channel 4 News a acuzat președintele venezuelean de complot cu Iranul pentru construcția de arme nucleare, o fantezie absurdă. Corespondentul Washington, Jonathan Rugman, a mârâit la politicile de eradicare a sărăciei și l-a prezentat pe Chávez ca un bufon sinistru, permițându-i în același timp lui Donald Rumsfeld, un criminal de război, a-l asemăna pe Chavez cu Hitler, fără să conteste. BBC-ul nu este cu nimic diferit. Cercetătorii de la Universitatea de Vest din Anglia în Marea Britanie au studiat prejudecățile sistematice ale BBC în raportarea Venezuelei pe o perioadă de zece ani. Din 304 rapoarte ale BBC doar trei fac referire la oricare dintre politicile pozitive ale guvernului. Pentru BBC nu există inițiativele democratice din Venezuela, legislația privind drepturile omului, programele alimentare, inițiativele de asistență medicală și programele de reducere a sărăciei. Misiunea Robinson, cel mai mare program de alfabetizare din istoria omenirii, a primit abia o mențiune în trecere. Această cenzură virulentă de omisiune completează fabricațiile simple, cum ar fi că guvernul venezuelean este o gașcă de dealeri de droguri. Nimic din toate astea nu este nou; uită-te la modul în care Cuba a fost greșit prezentată – și agresată – de-a lungul anilor. Reporteri Fără Frontiere a emis un clasament la nivel mondial al națiunilor, întemeiat pe accesul la presă liberă. SUA este pe locul 49, în spatele Maltei, Niger, Burkina Faso și El Salvador.

Albert: De ce ar fi acum momentul, pe plan internațional, pentru a împinge spre o lovitură de stat? Dacă problema principală ar fi Venezuela dând un exemplu ce s-ar putea răspândi, adaugă la răspunsul SUA apariția unui public receptiv, spre exemplu cel din Europa?

Pilger: Este important să înțelegem că Washingtonul este condus de adevărați extremiști, cunoscuți în interiorul Beltway (drumul care înconjoară Washingtonul, simbol al insularității guvernării) ca „nebunii” (‘the crazies’). Acest lucru a fost valabil de dinainte de 11 septembrie. Câțiva sunt pur și simplu fasciști. Afirmarea dominației SUA este jocul lor nedeghizat și, cum demonstrează evenimentele din Ucraina, sunt pregătiți să riște un război nuclear cu Rusia. Aceste persoane ar trebui percepute drept inamicul comun al tuturor ființelor umane sănătoase. În Venezuela ei doresc o lovitură de stat care să reverseze unele dintre cele mai importante reforme sociale din lume – cum sunt cele din Bolivia și Ecuador. Au zdrobit deja speranțele oamenilor obișnuiți din Honduras. Actuala conspirație dintre SUA și Arabia Saudită pentru a reduce prețul petrolului este menită să realizeze ceva mai spectaculos și mai tragic în Venezuela și Rusia.

Albert: Care credeți că ar fi cea mai bună abordare împotriva mașinațiunilor SUA și ale elitelor venezuelene interne, pentru Bolivari?

Pilger: Majoritatea oamenilor din Venezuela precum și guvernul lor au nevoie să spună lumii adevărul despre atacurile cu care se confruntă. Există o mare agitare în întreaga lume și mulți oameni sunt în starea de ascultare. Ei nu doresc instabilitate perpetuă, sărăcie perpetuă, război perpetuu, perpetua conducere de către aceiași puțini. Și-au identificat inamicul; uită-te la sondajele internaționale despre ce țară prezintă cel mai mare pericol pentru omenire. Majoritatea covârșitoare indică SUA, cu numeroasele sale campanii de teroare și subversiune.

Albert: Care credeți că este responsabilitatea imediată a Stângii din afara Venezuelei și în special din SUA?

Pilger: Asta ridică o întrebare: cine sunt „stângiștii”? Sunt ei milioanele de nord- americani liberali seduși de creșterea specioasă a lui Obama și reduși la tăcere prin incriminarea libertății de informare și a disidenței? Sunt cei care cred tot ceea ce li se spune de către New York Times, Washington Post, The Guardian, BBC? Este o întrebare importantă. „De stânga” nu a fost niciodată un termen mai contestat și deturnat. Sentimentul meu este că oamenii care trăiesc pe margine și luptă împotriva forțelor SUA din America Latină au înțeles adevăratul sens al cuvântului, care le identifică inamicul comun. Dacă le împărtășim principiile și un minimum de curaj al lor, ar trebui să luăm măsuri directe în țările noastre, începând, aș sugera, cu propagandiștii din mass-media. Da, e responsabilitatea noastră, și nu a fost niciodată mai urgentă.

imperialism-cartoon

de Tariq Ali
traducere din Jacobin Magazine februarie 2015
Grafica: „Începe școala” de Keppler & Schwarzmann

Criza economică nu este îndeajuns pentru ca imperialismul SUA să se încheie. Doar o amenințare politică de jos poate face asta.

Capitalismul a fost odată considerat simbol al răului economic într-o asemenea măsură încât până de curând însuși cuvântul a fost evitat de către practicieni sau apologeții săi; a fost sistemul care nu îndrăznea să-și pronunțe numele.

„Libertatea” a fost eufemismul preferat în cea mai mare parte a secolului al XX-lea. Nu mai este așa. Capitalismul a expirat în sine și, în ciuda necazurilor sale, acum este lăudat de bancheri și oameni politici, cărturari de rău augur și gazde TV ale emisiunilor de dimineață pe motiv că nu există alternativă care vreodată ar putea fi de dorit.

Prin urmare, cea mai mică abatere de la normele capitaliste de pe orice continent, cât de moderat exprimată sau practicată, stârnește frenezia privilegiaților și întreținuților. Frica de necunoscut – răzmerițele, revoltele electorale care contestă status quo-ul, proteste de stradă ale tinerilor, răscoalele țărănești – obligă elitele globale să se bazeze, în ultimă instanță, pe amenințarea sau utilizarea puterii militare americane pentru a soluționa disputele în favoarea lor. Acest lucru creează un mediu concurențial echitabil numai pentru bogați, indiferent la sacrificiile implicate. Bagdad, Helmand, Tripoli, Kinshasa spun povestea.

Niciodată, din perioada interbelică până acum, nu a mai fost conflictul incitat atât de fără rușine și cu astfel de frivolitate înfricoșătoare. Combinația supremației militare de necontestat cu intoxicarea politică mătură orice opoziție la o parte. Ce toată lumea știe că e fals este proclamat de către Statele Unite a fi adevărul, cu rețele de mass-media, vasali și acoliți ascultători în remorcă. Triumful forței brute este portretizat ca un semn de inteligență sau curaj; aroganța criminală este descrisă ca energie morală.

Desigur, astfel de agresiune nu reușește întotdeauna din punct de vedere politic și, în cele mai multe cazuri, haosul dezlănțuit este mult mai rău decât ceea ce a existat înainte. Însă câștigurile economice sunt palpabile: privatizarea petrolului libian și irakian sunt exemplele cele mai importante.

Cum poate speranța să supraviețuiască într-o astfel de lume? În primul rând, prin renunțarea la toate iluziile despre capacitatea conducătorilor lumii de a se reforma singuri.

Condițiile și circumstanțele care au permis puterii imperiale SUA a ajunge la nivelul actual de ascensiune nu sunt un secret. Și întrebările în dezbatere sunt extrem de relevante. Care sunt limitele puterii americane? Ce factori ar putea contribui la declinul său? Cum se exercită hegemonia azi?

Răspunsurile ar lua în considerare dimensiunea geografică a Americii, resursele naturale, tehnologia, forța de muncă precum și superioritatea militară, în comparație cu cele ale rivalilor săi, și ia în considerare, de asemenea, modul în care acordul intern la o astfel de existență este de natură să continue.

Un binecunoscut bine intenționat răspuns este reveria, care vine în diferite forme. Cea mai simplă dintre acestea pune la îndoială însăși existența unei puteri imperiale a Statelor Unite ale Americii, mai ales după prăbușirea Uniunii Sovietice. Unele scrieri sunt dedicate diferențelor dintre modelul european vechi de colonizare și varianta actuală, folosind o prestidigitație a minții pentru a da Washingtonului aparența de sănătate mintală.

O astfel de viziune ignoră instituții și subliniază persoane fizice. Prezentarea agresivului marș de după 11 septembrie ca inițiativa unor „nebuni” (Cheney/Rumsfeld) sau a unui prost și malign George W. Bush încurajează amnezia. Faptul că Obama/Clinton au continuat în mod eficient politicile administrației precedente și că, în unele cazuri, au trecut dincolo de ele sugerează că Bush și asociații săi nu au avut un monopol asupra „nebuniei”.

Literatura politică asupra declinului și căderii Imperiului american a proliferat în ultimii ani și este la fel de nesatisfăcătoare. Există un aer de disperare. Obstacole sunt interpretate ca înfrângeri zdrobitoare în timp ce speranțele înșelate rămân fixate pe ascensiunea Chinei, Rusia lui Putin sau chiar pe Islamul politic.

În realitate, autostrada imperială este de necucerit și de neînvins din afară; singura cale de ieșire se află în țară. Ce combinație de forțe sociale la domiciliu poate învinge structurile de putere labirintice ale Statelor Unite ale Americii? Cât de sumbră o astfel de viziune ar putea să apară în acest moment, alta nu există la orizont.

Un „bun” patriot astăzi este făcut să simtă că trebuie să fie, cu necesitate, pro-imperialist. Cetățenii mai sceptici care cred că bazele militare ale Imperiului ar trebui să fie desființate, trupele sale aduse acasă, cheltuielile militare reduse și America redefinită ca doar un mare stat printre altele, folosind forța doar atunci când este amenințat în mod direct, sunt priviți ca „răi „patrioți, un mod de a spune că sunt niște trădători de țară. Ei sunt în mod implicit inamicul din interior.

Aceștia sunt considerați ca atare nu numai acasă, dar și de cei care se tem de retragerea SUA din străinătate: politicienii vasali și statele din Europa, Asia, Orientul Mijlociu, Africa precum și puținii loiali din America de Sud. Conducătorii singurului continent vasal -Australia- având în vedere geografia, sunt la fel de deranjați să contemple independența.

Cu toate acestea, atât în lumea arabă cât și în inima capitalismului occidental, ordinea sistemică impusă prin Consensul de la Washington de la prăbușirea Uniunii Sovietice pare să-și continue zborul înainte. Lumea arabă încearcă să scape de istoria sa recentă, în timp ce unele state europene, în strânsoarea paraliziei parlamentare, visează la eliberarea externă de bancherii responsabili de criza din 2008.

Atrofia economiei productive în Statele Unite și pături largi ale Uniunii Europene relevă o maladie într-un stadiu deja avansat, chiar dacă unii au susținut că boala a fost învinsă pentru totdeauna. Ca răspuns, optimiștii au susținut că Statele Unite au fost confruntate cu o involuție similară cu cea care a afectat Marea Britanie în culmea gloriei imperiului său. Întrebări de mult desființate au început să fie ridicate din nou, și nu numai la marginea sistemului politic.

Impactul acestei îndoieli asupra conștiinței populare s-a răspândit rapid. Evenimentele au dezvăluit punctele slabe ale sistemului, peticele sale de chelie și au arătat încă o dată că forța motrice care stă la baza imperiilor, războaielor și cuceririlor din ultimii două mii ani nu este ideologia, ci dorința de a acumula și monopoliza distribuția și fluxul de avere prin toate mijloacele necesare. Chiar dacă lupta pentru a extrage și transporta aur și argint a fost înlocuită cu transferuri de fracțiune de secundă pe mici butoane, iar arma automată a fost înlocuită cu drona, totuși stăpânii lumii noastre joacă același joc ca și nemiloșii lor strămoși.

În 2011 s-au suprapus două crize. Una a fost simbolizată prin valul de revolte arabe împotriva despotismelor indigene și susținute de Vest în numele libertății. Aceste evenimente amintesc mai mult de revoltele de la 1848 din Europa continentală decât de „primăvara popoarelor” din 1989, care efectiv au schimbat o formă de dependență cu alta, văzând în capitalismul neoliberal singurul viitor.

Cealaltă criză a suflat ca o adiere prin spații publice și campusuri universitare, din nou, iar vacarmul demonstrațiilor în masă a fost auzit pe mai multe continente. Europa mediteraneeană în special a fost înghițită de greve generale și mobilizări de milioane de oameni. Nu cumva acestea anunță nașterea unei noi ordini sociale, în interiorul sau în afara capitalismului?

Răspunsul de la clasele superioare este un răsunător „Nu”. Ei au muncit din greu, utilizând statul pentru a salva (Europa) sau de a stimula (US) sistemul neoliberal existent. Ideea că ar putea exista o revoltă a conducerii din cadrul sistemului, o revoltă a „tehnocraților”, face parte din domeniul science-fiction. Nu are nici un precedent în istorie. Orice schimbare de sus sau din cadrul structurilor existente este puțin probabilă, cu excepția cazului în care amenințările de jos devin prea puternice pentru a rezista.

Învelișul democratic în care capitalismul occidental a prosperat până de curând prezintă un număr de fisuri. Din anii nouăzeci democrația a căpătat în Occident forma unui centru de extremă, în care centru-stânga și centru-dreapta se înțeleg pentru a păstra status quo-ul; dictatura capitalului a redus partidele politice la statutul de morți în viață. Cum de am ajuns aici?

După căderea comunismului în 1991, ideea lui Edmund Burke că „în toate societățile formate din clase diferite, anumite clase trebuie neapărat situate mai sus”, și că „apostolii de egalitate doar schimbă și pervertesc ordinea naturală a lucrurilor”, a devenit înțelepciunea vremii, îmbrățișată de rob și stăpân deopotrivă. Cu toate acestea, banii corup politica. Liderii politici de centru extrem au devenit bogați în anii lor la putere. Mulți s-au dat pe consultanță, de îndată ce au plecat, ca parte a unui „acord frățesc” cu societățile în cauză.

De-a lungul și latul țărilor capitaliste am asistat la convergența opțiunilor politice: republicani și democrați din Statele Unite, laburiști și conservatori din statul vasal al Marii Britanii, socialiști si conservatori din Franța, coaliții germane, scandinavi de centru-dreapta și centru-stânga și așa mai departe.

In practic fiecare caz, sistemul bipartidist s-a transformat într-un guvern național. Noțiunea sfântă că partidele politice și diferențele dintre ele constituie esența democrațiilor moderne a început să arate ca un fals. Diferențele culturale persistă, iar problemele ridicate sunt importante; dar capitularea lașă a metodelor fundamentale ale guvernării țării înseamnă că liberalismul cultural, în legătură permanentă cu democrații sau echivalenții lor, a contribuit și el la crearea unui climat în care sunt amenințate atât de multe drepturi sociale și culturale.

Un nou extremism de piață a intrat în joc. Simbioza dintre politică și capitalul corporatist a devenit un model pentru democrațiile de stil nou. Au fost politicienii cei care au invitat capital privat în domeniile cele mai sacre ale prevederilor sociale.

Pe măsură ce 2014 se apropia de sfârșit, ce făceau Statele Unite ale Americii? Departe de a apărea suprasolicitate sau în pragul colapsului, făceau afaceri, ca de obicei, în întreaga lume. Intervenția NATO și „victoria” din Libia au fost efectuate printr-un monopol de spațiu aerian, marcând primul triumf militar al Africa Command care dă tonul pentru afacerile restului continentului în deceniul care urmează.

Orientul arab rămâne instabil; cu toate acestea, forțele islamiste moderate din regiune sunt prea fericite să se conformeze nevoilor imperiale, cu dezacordul de fațadă asupra Israelului care nu prezintă nici o schimbare fundamentală a politicii. Talibanii și ISIS vor face același lucru atunci când vine momentul. Între timp, gigantii de petrol – BP, Chevron, ExxonMobil, Shell, si ConocoPhillips – au marcat profituri de 900 miliarde dolari in ultimul deceniu.

În alte părți, avansuri suplimentare sunt punctate pe harta lumii. Tradițional servila elită australiană a fost de acord cu promptitudine cu o nouă bază militară americană în Australia. Acest lucru a fost însoțit de limbaj greu anti-chinez în care președintele Obama a subliniat prezența imperială în Extremul Orient, subliniind că SUA sunt o putere asiatică și avertizând chinezii să „respecte regulile de circulație.” Acestea sunt reguli pe care chinezii le știu deja formulate, interpretate, și aplicate de SUA.

În alte părți, numai America de Sud a cunoscut o creștere de rezistență politică la hegemonia imperială, atât politice, cât și economice. Este prima dată de la doctrina Monroe că patru state sunt fără ambasadori: Cuba, Venezuela, Ecuador și Bolivia. Cel mai mare stat din regiune, Brazilia, a afirmat un grad de independență superior ultimelor decenii. Funcționarii Departamentului de Stat vizitează Brasilia regulat pentru a liniști elita politică cum că „Obama nu este Bush”, un mesaj întâmpinat cu anumit scepticism.

Nu e un secret faptul că Obama/Clinton au aprobat lovitura de stat din Honduras și că ecscadroanele morții sunt din nou la putere. Planurile de a destabiliza statele bolivariene și de a răsturna guvernele lor nu au fost abandonate, precum a dezvăluit răsturnarea lui Fernando Lugo din Paraguay din 2012. Washingtonul caută cea mai slabă verigă din tabăra inamică și apoi purcede să o distrugă, cu forță militară atunci când este necesar, dar de preferință prin utilizarea de relee locale și prin manipularea sistemului, la fel ca în Asunción și în Venezuela după ce Chávez s-a prăpădit de cancer.

A-ți imagina cum conducerea politico-militară a Statelor Unite se pregătește de întoarcere acasă după organizarea unei line demontări a imperiului său de peste mări este eminamente reconfortant și în întregime neadevărat.

papapartyActivist:
toți oamenii sunt încurajați să participe la dezbaterile comunității. Dacă nu participi, ești autodeclarat sclav.

Prezidențial:
toți oamenii sunt încurajați să se comporte ca un (viitor) președinte. Prea multă lume este împăcată cu lipsa de impact a omului obișnuit.

Antipoliticianist:
toți oamenii sunt încurajați să adopte un limbaj concis nesofisticat. Nu durează mai mult de un minut să îți dai seama când un politician învârte grămezi de cuvinte fără să aibă nimic de zis.

APA susține venitul minim garantat.

APA practică democrația directă în structura sa.

APA susține democrația globală. Dacă există un entuziasm planetar pentru democrație, trebuie să existe și alegeri globale care să ia noua ordine mondială din mâinile bancherilor și industriașilor.

Drepturile omului implementate drept constituție a umanității.

APA caută hrana de cea mai bună calitate pentru minte, inimă și suflet.

charlie-hebdo-jumboCapitalismul, în pragmatismul său, a ajuns să regularizeze cele mai potrivite moduri de conduită pentru fiecare păcat al lumii. Și după ce au devenit profitabile, închisorile americane au început să fie umplute metodic. Iată că și prostia, lăcomia și servilismul românesc au început și ele să fie cultivate de partenerul american.

Democrația americană nu mai e ce-a fost, ci trăiește din gloria trecută. Însă nici înapoierea rusească nu mai e ce-a fost. În fiecare dintre ultimele două secole Rusia s-a găsit în situața de a fi invadată pe rând de francezi și de nemți, unul mai convins decât celălalt de superioritatea propriei civilizații și de invincibilitatea puterii sale militare.

Nici francezii, nici germanii nu erau un mister pentru ruși. Și nici puterea care se pregătește să facă aceeași mișcare în prezent cu aportul românesc nu reprezintă câtuși de puțin un mister pentru federația rusă, care, după o porție edificatoare de capitalism, pare să fi dat farfuria la o parte și refuzat frumos să mai servească în continuare.

După dezghețarea lansată de Gorbaciov și Reagan, americanii au rămas de fapt cu o datorie morală pe care acum încearcă să o ascundă printr-un exercțiu de trâmbițare a propriei neprihăniri. Glasnost și perestroika, pe românește ‘reformă’ și ‘deschidere’, sunt în acest moment implementate invers de către americani prin afirmarea terorismului.

După ce i-am văzut zeci de ani umăr la umăr în îndeletniciri mai mult sau mai puțin recomandabile și care i-au semnalat în aceleași coordonate industrial-militare, nu este deloc greu de crezut că rușii și americanii și-ar fi dat de fapt mâna în spatele cortinei ca să mai facă și ei un bănuț pe spatele fraierilor care își apără patria pentru un salariu de mizerie.

După cum hoțul devine bun cetățean când strigă după furt, la fel și bieții ziariști români plătiți să dezinformeze s-au repezit disciplinați pe firavele urme de opoziție pe care le pot găsi. Însă opoziția rămâne legală, chiar dacă suntem liberi să ignorăm orice argumente ca să atacăm persoana. Dacă e să pariem, în meciul ăsta e evident că suntem aliați cu cei care pierd, spre riscul României.

Ridicolul desant jurnalistic este cu totul păgubos: este o expresie a dezamăgirii pentru cât de puțin știu zgârciții de ruși să aloce propagandei din țara noastră. Dacă ar fi într-adevăr cea mai bună pastă de dinți, colgheit nu s-ar mai osteni să plătească reclamă. Rușii au toate avantajele pentru că luptă pe teritoriul propriu și că se apără. Iar când oportunitatea va apărea, natural că își vor lărgi sfera de influență.

latuffÎn fața oglinzii, specia umană continuă să se studieze admirativ, înconjurată de pustiul devastării sale.

Orientarea individuală este influențată de politicieni, staruri ale societății. Votul este dat celor care dovedesc calitățile trebuincioase. Servilismul și ipocrizia se găsesc permanent printre ele, sau apar doar accidental?

Președintele Iohannis, interviu pentru TV5 Monde: ‘Pe planul politicii externe nu este nevoie de modificări semnificative în abordare’. ‘Autoritățile române s-au pronunțat tot timpul pentru o colaborare între UE și NATO pentru a determina Federația Rusă să respecte contractele si tratatele internaționale.’ Iată cum colaborarea între UE și NATO în privința Ucrainei nu este consensuală și Iohannis preferă în continuare să stea deoparte.

Lipsa de voce a României este un eșec diplomatic lamentabil. Nu există vreun contact vizibil al României cu Ucraina care să nu fie mediat de către NATO. Este greu de crezut că românii au același punct de vedere cu SUA, care se află pe partea cealaltă a globului. UE ia încă în considerare vocea păcii și se împotrivește marelui capital ce a investit enorm în armament și este mai mult decât dornic să îl folosească.

Domnule președinte, istoria este o hartă a naturii umane. Cu care lideri politici vă identificați mai degrabă, cu Hitler, Stalin, Churchill, Roosevelt, Petain, Antonescu sau Musolini? Istoria e bine să se repete doar la școală. Când deciziile națiunii sunt luate de lideri limitați în viziune, este foarte posibil să se repete și în viață și să ajungem la război.

Și pe tărâm cultural, acumularea cantitativă duce la năucire. Este foarte greu să stai conectat cu realitatea din cauza cantității zdrobitoare de informație pe care jurnaliștii sunt încurajați să o producă. Mai mult sau mai puțin conștient, societatea românească a devenit sedusă de gloria drumului către autonimicire.

Domnule Iohannis, neutralitatea și echilibrul nu înseamnă inacțiune. Aveți de lucru, temperați-i pe partenerii dv din NATO. Este o alianță ce riscă să devină extrem de periculoasă pentru pacea noastră.

syriza-podemosPanica pe care a produs-o apariția Syrizei este la fel de îndreptățită ca și bucuria celor care doresc o societate mai dreaptă.

Pentru orice gândire economică responsabilă, partidul lui Alexis Tsipras demonstrează, cu greutatea experienței dureroase a țării sale, că practica invalidează capacitatea decizională a ‘Troicii’. ‘Soluționarea’ repetată a crizei prin acordarea de împrumuturi nesăbuite concomitent cu austeritatea e evident nefuncțională.

Pentru elita economică mondială, ocupată să-și caute retrageri cât mai luxoase, mai autosustenabile și mai depărtate de furia mulțimilor, este o demonstrație calmă și educată a maladiei sistemului economic mondial, aflat într-o criză prelungită, semnalul de declanșare a reformei cât și o posibilă și probabilă direcție de soluționare.

După ce a suferit un atac vascular cerebral, pacientul trebuie să se lase imediat de fumat și să-și desfunde prin medicație arterele și venele înfundate. Mobilitatea banului, sistemul circulator al economiei mondiale, este afectată de rănile grave pricinuite de lipitorile și vampirii care au ajuns să o conducă. Infuzia de capital după criză nu poate sătura lăcomia acestora și practicile lor de autoconservare.

Îndoiala față de sănătatea judecății conducerii sistemului bancar internațional este dublată de deficitul de democrație de la nivelul UE, care favorizează grav reprezentanții bogăției. Este firească întrebarea și consultarea celor mulți, la care se referă reforma, și nu limitarea la discuții de nivel înalt cu ușile închise. Poporul grec, prin vocea Syrizei, a dovedit că problema reprezentării condiționată de puterea financiară poate fi depășită.

Controlul social în creștere implementat de guvernele vestice cheamă, în răspuns, la folosirea noilor tehnologii pentru transparența procesului decizional și pentru educația politică a electoratului. Este exemplară decizia lui Yanis Varoufakis, noul ministru de finanțe, de a-și păstra activitatea pe blogul personal după intrarea în guvern. Noua conducere a Greciei se depărtează de modelul experților care susțin interesele băncilor și nu ale omului simplu.

Merită să salutăm și să celebrăm victoria Syrizei pentru că anunță începutul sfârșitului dominației banului și totodată șansa noastră de a reforma România. Sistemul nostru politic național are nevoie de o echilibrare a atotputerniciei dreptei, care este încremenită în copierea de-a valma a unor practici dovedit dezastruoase. Împreună cu Podemosul spaniol, Grecia reinventează încrederea și speranța în libertate a continentului nostru. E momentul să ne bucurăm și să ne lăsăm înspirați de ei.