I invite you to dance
In good democratic tradition
after having published today’s national anthem
„Wake up, Romanian”
I also issue „Three Colors”
the one I grew up with
as most of the Romanians
I sang it every day with my colleagues
before school hours
sometimes nasally in the style of Mihai Constantinescu
sometimes avant-gardist as Aurelian Andreescu
sometimes quietly like Florin Bogardo
and from time to time in opera style
beneath teacher’s lenient eyes
Meanwhile it was likely that someone
was throwing an apple, cleansing an ear
or quickly copying the homework
We were all standing without enthusiasm
The fact that the anthem was changed
does not invalidate my memories
There are many good memories
I’m not ashamed of them
I will never be ashamed and I am grateful for them
Younger generations not knowing the tune
will dance more easily
than the adults accustomed with conceptual figures
Whoever is bothered I hope to relax
and I apologize for the inconvenience
Reading a text is much different
then listening
or singing it
The more you repeat it, the more you internalize
Only after finishing this recording
I realized that
the attitude I manifest nowadays
is directly related to my education
Here: take, for example, the verse
„rise like a star”
my logo
the red returned R is also an A
sign of the sun
verse „we are one people in the world”
send to the motto:
„We are one”
verse „and a bold goal”
points to the objective of eliminating poverty and war
declaimed by Ceausescu himself
I seem to be a true communist
the evidence is pretty clear
With headphones on, livid
I tried to keep my temper
After all, I live in the most permissive
and tolerant political system, the liberal democracy
Are the communists its official enemy?
not really
why should I self-condemn?
If Mr Basescu and Tismăneanu chose to do it
it’s their own business
It’s very poetic torment self-condemnation
But I prefer to put it in a song
When hearing in the news that in (say) 1985
communists made this and done that, I wonder:
Who were those communists?
It was us. We are all the same people
And ironically, after 25 years
the one-party-system has been preserved:
everyone does and says the same thing
Same Mary with another hat
Awake, Mary
just as much communist you were then
as much liberal you are now
You are adorable so naive
with your eyes on fashion magazines
Come on… do not be mad
promise I’ll never call you communist again
Did you read the story of Aladdin?

Here is the old anthem:

Three of world’s colors I know
Reminiscent of a brave people
Whose bravery is renown for long
After triumphant battles.
Many centuries fought
Our heroic ancestors.
Let us rule this country
Builders of the New World.
Red, yellow and blue
Is our tri-color.
It rises like a star
My glorious people.
We are one people in this world
Closely united and hardworking,
Free, with a new reputation
And a bold goal.

Wake up, Romanian, from your deadly sleep,
Sunken by the barbaric tyrants!
Now or never make yourself a new fate,
For your cruel enemies to bow!

Now or never prove to the world
That in our veins still flows a Roman blood,
That in our chests we proudly keep one name
Triumphant in battles, the name of Trajan!

Lift up thy broad forehead and look around,
As mountains’ fir trees, hundreds of thousands lads;
A voice they only await to jump like wolves among the sheep,
Elders, men, youths, boys, from mountains to the plains!

Look, oh, great shadows, Michael, Stephen, Corvinus,
The Romanian nation, your grand-grandchildren,
With weapons in arms, with your veins’ fire,
„Live free or die,” all shout.

„Green Hours ITINERANT, cu sprijinul Ambasadei Statelor Unite ale Americii la Bucuresti, prezinta premiera mondiala a proiectului „Celebrations Of The Spirit”. Purtand dubla semnatura a Teodorei Enache – Aisha – una dintre cele mai apreciate voci ale Romaniei – si a super-premiatului basist american Benny Rietveld – director muzical si basist al lui Santana si colaborator constant al altor mari muzicieni ai lumii, printre care Miles Davis – proiectul pune in scena o creatie muzicala prin care artistii demonstreaza potenta spirituala a muzicii ca limbaj universal.”

„Prin sprijinul financiar acordat proiectului Celebrations Of The Spirit, departamentul de Stat al SUA dovedeste inca o data generozitatea poporului american in sustinerea legaturilor muzicale (artistice in general) dintre cele 2 tari prietene.” ______________________________

Se întamplă lucruri mărețe in România. Unul din cele mai apreciate spirite pe plan mondial, promotor al noii ordini jazzistice, urmează să urce pe scenă în premieră mondială.

Trebuie să fie un motiv serios că titlul apare în original în engleză: „Celebrations Of The Spirit” – cu siguranță că „Sărbătorile duhului” sau „Serbările spiritului” ar fi sunat cu totul dubios.

Era o vreme când urarea „Să aveți o zi bună!” suna ca dracu’. Iată că până la urmă românii s-au obișnuit cu ea. Ar putea sa vina cu obișnuința traiului de pe o zi pe alta.

De la începuturile sale, jazzul a mers pe mâna mafioților. Dacă vânzarea de alcool a devenit legală între timp, iata ca vânzarea de spirite sub acoperirea muzicii este acum practicata de incarnarile lui Capone.

În așteptarea Halloween-ului, fantoma operei președintelui Green Hours, magnificul Voicu Rădescu, ne promite o adevărată ridicare spirituală.

pumpkin

Sculptura de Ray Villafane

de Noam Chomsky

Scurta și ciudata eră a civilizației umane pare să se apropie de final.

Nu e plăcut să îți imaginezi ce gândește bufnița Minervei când, la lăsarea serii, începe analiza timpului civilizației umane, care acum este posibil să-și afle sfârșitul neglorios.

Această eră a început acum aproape 10,000 de ani în câmpia fertilă a orientului mijlociu, întinsă de la pământurile Tigrului si Eufratului, trecând prin Fenicia pe coasta estică a Mediteranei până la valea Nilului, si de acolo, prin Grecia, din ce in ce mai departe. Ceea ce se petrece acum în această regiune este o lecție dureroasă până unde poate coborî specia noastră.

Pământul Tigrului si Eufratului a fost scena unor orori de nedescris în ultimii ani. Agresiunea duetului George W. Bush-Tony Blair din 2003, pe care mulți irakieni o compară cu invazia mongolă din secolul al XIII-lea, a fost o lovitură letală. A distrus ceea ce a supraviețuit după sancțiunile cerute de Bill Clinton și implementate de ONU în Irak, condamnate ca fiind genocid de către distinșii diplomați Denis Halliday si Hans von Sponeck care le-au administrat până când și-au dat demisia în protest. Raportul lor tulburător a primit tratamentul obișnuit rezervat faptelor incomode.

Una din groaznicele consecințe ale invaziei SUA-Marea Britanie este descrisă in New York Times in „Ghidul vizual al crizei din Irak si Siria”: schimbarea radicală a Bagdadului de la cartierele mixte din 2003 la enclavele sectare adâncite în ură. Conflictul început de această invazie s-a înmulțit și împrăștiat si acum face praf întreaga regiune.

Mare parte a acestei arii se află în mâinile ISIS, autoproclamatul stat islamic, o caricatură hâdă a formei extreme de radicalism islamic din Arabia Saudită. Patrick Cockburn, corespondentul ziarului „The Independent” și unul din cei mai buni analiști ai lui ISIS o descrie astfel: „organizație sectantă extrem de dezgustătoare și în multe privințe fascistă ce ucide pe toți cei care nu practică riguroasa lor variantă a Islamului”.

Cockburn subliniază contradicțiile reacției vestului la apariția ISIS: eforturile de a ii porni activitatea din Irak, ei și altor organizații, cu scopul de a submina oponentul din Siria, brutalul regim al lui Bashar Assad. Intre timp, o bariera majoră a răspândirii în Liban rămâne Hezbollah, un inamic vechi al SUA si al aliatului lor Israel. Pentru a face lucrurile si mai complicate, SUA își împărtășește îngrijorarea față de răspândirea ISIS, printre altii, cu inamicul său Iran.

Egiptul s-a cufundat într-una din perioadele sale cele mai negre sub o dictatură militară sprijinită de SUA. Această soartă nu e scrisă în stele. De multe secole, alternativele sale fezabile au primit piedici din partea unor puteri imperiale.

După ororile ultimelor două săptămâni nu mai e necesar sa comentăm ce emană din Ierusalim, în vechime loc producător de repere morale.

Acum 80 de ani, Martin Heidegger elogia Germania nazistă pentru speranța pe care o dădea salvării glorioasei civilizații grecești din mâinile barbarilor din est si din vest. Iar astăzi, bancherii germani zdrobesc Grecia printr-un regim economic cu scopul de a-și menține bogăția si puterea.

Foarte probabilul sfârșit al erei civilizației este prezis de un nou raport preliminar al IPCC (Panoul International pe tema Schimbarilor Climatice), care furnizează o monitorizare în general conservatoare a schimbărilor din lumea fizică.

Raportul concluzionează că ridicarea nivelului emisiilor de gaze produce prin efectul de seră „un impact grav, ireversibil si pe scară largă asupra oamenilor și ecosistemelor în deceniile care urmează”. Ne apropiem de nivelul de temperatură la care topirea gheții ce acoperă Groenlanda va fi de neoprit. Punând la socoteală topirea antarctică, marea ar inunda multe orașe si câmpii de coastă.

Era civilizației coincide îndeaproape cu epoca geologică denumită Holocen, începută acum 11,000 ani. Epoca anterioară, Pleistocen a durat 2.5 miloane de ani. Oamenii de știință sugerează acum faptul că o nouă epocă ar fi început acum aproximativ 250 de ani, Antropocen, în care activitatea umană are un impact major asupra lumii fizice. Această rată a schimbării epocilor geologice este greu de ignorat.

Unul din indicatorii impactului uman asupra mediului este dispariția speciilor, estimat acum la acelasi nivel precum 65 milioane de ani în urmă, când un asteroid gigant a lovit Pământul. Aceasta ar fi cauza dispariției dinozaurilor care a deschis proliferarea mamiferelor mici si implicit a omului. Rolul asteroidului a fost luat astăzi de oameni, care condamnă multe specii la dispariție.

Raportul IPCC reafirmă că „vasta majoritate” a rezervelor cunoscute de petrol trebuie lăsate în sol pentru a reduce riscul asupra generațiilor viitoare. Și, între timp, marile companii energetice nu fac un secret din obiectivul lor de a le exploata si de descoperi altele noi.

Cu nu mai mult de o zi înainte de publicarea raportului, The New York Times scria despre uriașele cantități de grâne din Midwest care se distrug pentru că noile produsele petroliere din North Dakota au întâietate la transportul feroviar in drumul lor spre Asia si Europa.

Dintre consecințele cele mai temute ale încălzirii globale pricinuite de om este topirea regiunilor permanent înghețate. Un studiu din Science magazine avertizează că „schimbări chiar și mai mici decât cele anticipate ar topi regiuni permanent înghețate, eliberând gaze cu efect de seră incastrate in gheata”, cu „consecinte fatale” pentru climatul global.

Arundhati Roy sugerează că „cea mai potrivită metaforă pentru nebunia timpului nostru” este ghețarul Siachen, unde soldații indieni și pakistanezi s-au tot ucis unii pe alții pe cel mai înalt front din lume. Acest ghețar se topește și dezvăluie „mii de obuze folosite, canistre de benzină goale, topoare pentru gheață, bocanci, corturi și orice alt tip de gunoi pe care mii de soldați pot să genereze” în acest conflict lipsit de orice sens. Ghețarii se topesc, iar India si Pakistanul privesc in fata un dezastru indescriptibil.

Tristă specie. Săraca bufniță.

Chomsky-9-4_850_593

Traducere a articolului din 4 Sept 2014, In These Times

De multă vreme jazzul a renunțat să se mai opună culturii dominante
de John Hale

Deja celebrul articol al lui Justin Moyer din Washington Post a provocat multă ostilitate, și pe bună dreptate. La urma urmei, este o scriere de calitate îndoielnică.

Pornind de la tradiția Stângii politice de a adopta jazzul, am putea simți că merită să reacționăm la acest articol. Însă adevărul e că jazzul a renunțat la critica față de cultura dominantă și nu a mai manifestat de foarte multă vreme vreo atitudine revoluționară sau cât de cât reformistă. Orice îndoială față de asta ar fi spulberată de o vizită la Lincoln Center, cu zidul de reclame al corporațiilor care sponsorizează jazzul, urmată de o vizită la clubul Coca Cola al lui Dizzy, cea mai importantă sală de concerte a centrului.

Faptul ca Stânga politică își pierde afinitatea pentru jazz nu e o problemă: multe alte stiluri muzicale pot umple acest gol și se poate dezbate daca ele reușesc într-adevăr o critică politico-economică radicală sau dacă această critică ar avea vreo importanță.

Problema jazzului este că foarte puțină lume de stânga, dreapta sau de centru a rămas interesată de el sau de meritele sale estetice, politice sau de altă natură. Moyer este o excepție: îi pasă destul de mult încât să ne explice de ce a încetat să îl mai stimuleze intelectual sau emoțional.

Are dreptate când explică distrugerea jazzului prin consensul necritic cultivat de generații despre măreția sa, certificat de o grupare respectabilă pornind de la influentul muzicolog reacționar Joseph Kerman, funcționarul CIA Henry Pleasants și ajungând la activistul libertarian Nat Hentoff sau naționalistul de culoare Amiri Baraka (nemaipomenind de însuși maestrul triangulării, Bill Clinton). Din punct de vedere instituțional, statutul jazzului este susținut de sus în jos prin: premii MacArthur, burse profesorale, documentarul Ken Burns, sprijinul nonprofit și corporatist șamd.

Practica necontenită a consacrării oficiale face superfluă și chiar riscantă judecarea oricărei piese, concert sau artist. Ascultătorii devin nerăbdători să zică ce cred de fapt despre această muzică. Și numai un idiot poate spune că jazzul e plictisitor și autosuficient. Machiavelli spunea că politicienii ar trebui să prefere frica publicului față de dragostea lui, însă asta este o condamnare la moarte pentru orice formă de manifestare artistică.

Moyer pune punctul pe i când atacă argumentul tabu implicat aici: nu tot ce este muzică improvizată este de apreciat. Într-adevăr, improvizația a produs muzică extraordinară, însă de asemenea a și stresat grav publicul de-a lungul vremii. Și, luând în considerație cultul improvizatorului susținut de generații de intelectuali rasați, publicul nu comentează, însă votează prin absență – refuză politicos invitații la Village Vanguard, la concertul unei legende a jazzului sponsorizat de o universitate sau al unei trupe locale care „atacă” repertoriul standard la o pizzerie sau la cafeneaua de la colț.
___________

În prima parte a anilor ’80 am concertat cu câteva nume grele din San Francisco și New York și încă mă consider muzician de jazz, ce-i drept cu un statut profesional mai mic.

Am încetat să mai susțin concerte de jazz – cel puțin cele „pe bandă rulantă” cu care eram obișnuit – pentru motive din cele observate de Moyer. În primul rând era folosirea improvizației pentru a ascunde lipsa de aranjare și de inspirație a temelor, aproape întotdeauna pentru una-două instrumente de suflat plus „secție ritmică”. Un prieten percuționist asemuia produsul cu „șofatul unui autobuz”: suflătorii, pianul, basul și/sau bateria aliniați să „bage acordurile”.

Aura improvizației era un pretext care masca monotonia acestei formule prezente pe zeci de mii de concerte si înregistrări. Criticul Whitney Balliet al publicației The New Yorker a fost cel care a trasat notoriul semn de egalitate între jazz și „sunetul surprizei”, însă în prezent tinde să devină chiar opusul – focalizându-se pe o audiență de „jazzbros„, o frăție care se află din punct de vedere temperamental, intelectual și, probabil, politic la antipozi față de beat-nicii marginalizați cu spirit aventurier ai epocii de aur a jazzului de acum o jumătate de secol.

Moyer nu este de acord cu scoaterea versurilor din repertoriul standard al jazzului. Nu îi pot da dreptate aici. Cu excepția câtorva textieri notabili precum Cole Porter si Yip Harburg, nu am nimic împotrivă să văd debarasate stânjenitoarele si banalele chemări de iubire. Adevărata problemă este aceea că muzicienii care nu dau vreun semn că ar fi cunoscut vreodată aceste versuri ating de multe ori comicul neintenționat.

Apogeul ignoranței a fost atins de legendarul saxofonist Joe Henderson, care a inclus piesa „Without a Song” într-o secvență clasică dedicată mișcării „Black Power” care era la modă în acei ani. Câteva titluri de pe album sunt „Power to the People”, „In Pursuit of Blackness”, “If You’re not Part of the Solution, You’re Part of the Problem” și “Black is the Color”. Este foarte nepotrivit în acest context rasismul lui Jim Crow din al doilea vers: „A darky’s born/ but he’s no good no how/ without a song” (S-a mai născut un negru care nu face două parale dacă nu cântă…).

Henderson nu este câtuși de puțin singular între muzicienii de jazz prin indiferența față de stupiditatea și, mai rău, misoginismul si rasismul specifice vremii în care jazzul s-a născut. Ar trebui să conteze? Poate că nu. Dar asta nu înseamnă că muzicienii sunt mai presus de orice critică. Și jazzul ar trebui să încurajeze critica din partea celor care îl ascultă. Primejdia cea mai mare a jazzului este că a pierdut deja interesul marelui public.
___________

În fine, merită privit în perspectivă atacul lui Moyer. Să luăm fiecare din criticile lui: „plictisitor”, „supraevaluat”, „prăfuit” șamd. Dacă este așa, cea mai rea consecință este că un număr de muzicieni primesc angajamente călduțe la universități, își cresc progeniturile în interiorul acestor comunități și susțin concerte ocazionale studenților si colegilor care sunt nevoiți să le sufere și să aducă nesincere complimente în schimbul unor note mari. Sunt lucruri mai rele pe Pământ. Iată câteva dintre ele:

-mortalitatea infantilă la populația de culoare este dublă față de albii non-hispanici;
-speranța de viață a unui bărbat afro-american cu studii medii este cu 14 ani mai mică decât a unui alb cu studii superioare;
-venitul mediu al unei familii de culoare a suferit o cădere istorică și este mai mic decât în anul 1984;
-șomajul afro-americanilor este dublu față de albi;
-conform NAACP, „dacă va continua trendul actual, unul din trei bărbați de culoare care se nasc în prezent vor petrece timp în închisoare”.

Cea mai evidentă concluzie citind această listă este, desigur, disprețul demonstrabil al societății pentru populația de culoare. Trebuie spus că adoptarea muzicii „negre” de către elită din ultimii zeci de ani nu a adus niciun beneficiu pentru afro-americani.

Mai precis, nu a făcut nimic mai mult decât victorii simbolice precum introducerea „Black Studies” în universități, a „discuțiilor naționale despre rasă” introduse de Clinton, precum și cea mai notabilă, alegerea unui afro-american care să prezide carnagiul capitalist în faza lui neoliberală. De fapt, a produs deservicii, pe măsura în care Stânga, în încarnarea sa vampirică a devenit din ce în ce mai incapabilă să distingă realitatea, unde s-a obișnuit să piardă de generații întregi, de simbolism, unde reușește din când în când să mai marcheze câte ceva.

Binenteles ca Moyer nu menționează nimic din toate acestea, și nu e de mirare, de vreme ce Washington Post i-a publicat articolul printre editorialele de prima pagină. Critica sa nu schimbă nimic din gusturile publicului și nici al meu personal. Dragostea noastră față de muzică, cu toate păcatele sale, va rămâne – și uite că ne-a adus aici, cât poate ea să ducă.

Halle

Traducere din Jacobin Magazine 7 septembrie 2014

John Halle este coordonator academic în teoria și practica muzicală la Bard College Conservatory din New York

De Bruce Lipton

Dupa Galileo Galilei, matematica este limba in care Dumnezeu a scris universul. Civilizatia noastra se schimba pentru a se alinia unor credinte noi, holistice. In holism recunoastem apartenenta de Mama-Planeta si Tatal-Cer insa totodata intelegem ca am ajuns aici prin mutatii adaptative care sa ne permita integrarea. Scopul nostru este de a ingriji gradina si intelegerea acestui fapt este parte a evolutiei noastre. Pentru a fructifica maxim existenta traim in echilibru cu natura si dezvoltam o tehnologie care sa aduca greutatea traiului nostru asupra Pamantului la minim.

Ceea ce incepem sa intelegem este ca suntem celulele unui mare organism. Si in acest moment, la fel ca in organismele multor oameni de pe Pamant, planeta are o boala autoimuna in care celulele se distrug unele pe celelalte si daca nu invatam rapid urmeaza sa disparem. Viitorul noii evolutii sunt aceia dintre noi care cauta raspunsuri noi. Experimentam si investigam cum am putea avea o viata mai buna. Singura modalitate de iesire este evolutia, adica remodelarea structurii existente. Asadar, sa nu va fie frica daca vedeti structura prabusindu-se; este un pas necesar catre nivelul urmator. Nu va indreptati spre viitor cu frica, ci cu promisiunea si realitatea geometriei fractale. Ne intoarcem la conditia originara a maritisului spiritului cu materia, a planurilor materiale si imateriale si viata noastra in gradina devine armonioasa si pasnica.

Eminentul istoric britanic Arnold Toynbee a remarcat ciclurile de viata ale civilizatiilor. Inceputul, dezvoltarea, maturizarea si declinul caracterizeaza orice asemenea ciclu. O civilizatie care este in formare este asemuita de Toynbee cu un copil care experimenteaza noul prin joaca. Acesta ar fi inceputul dezvoltarii unei civilizatii. Ulterior, civilizatia incepe sa adopte credintele care o sprijina, si pe masura ce se agata de aceste credinte intra intr-o perioada de rigiditate. Asta la fel precum copilul care continua sa experimenteze pana cand parintele ii spune ca „asa stau lucrurile” si internalizeaza acest mesaj.

Insa exista o problema cu aceasta rigiditate. Universul se afla in continua transformare. Prin cramponarea de o idee se ajunge la situatii in care inflexibilitatea sta impotriva curentului natural al schimbarii. Ceea ce este rigid intra in declin.

Dintotdeauna, civilizatiile au venit si au plecat. Ciclul in care ne aflam este totusi unic prin aceea ca incheie nu numai o civilizatie, ci si un intreg stadiu de evolutie. Avem potentialul de a trece intr-un stadiu urmator de evolutie, insa trebuie spus ca este doar un potential. Nu putem sa prezicem rezultatul. E posibil sa nu reusim si trebuie sa ne asumam asta. Nu inseamna ca trebuie sa ne oprim din a incerca sa vedem cum am putea supravietui, ci dimpotriva, ca trebuie sa fim din ce in ce mai activi in aceasta indeletnicire.

Bruce Lipton, cercetator stiintific din domeniul biologiei moleculare
Postare pe blogul personal, 5 septembrie 2014

„Putem controla viata prin controlul asupra perceptiilor”
bruce_lipton